Omul potrivit in momentul potrivit

Ma gandeam astazi, in drum spre minunatul loc de munca, in timp ce ascultam Guerrilla (da, sunt multifunctionala si ma mandresc cu asta), cat de mult m-am schimbat in ultimii doi ani.
Ma gandeam la persoanele care au aparut in viata mea exact atunci cand trebuia – cand eu eram derutata si in cautarea unor raspunsuri – si carora trebuie sa le multumesc pentru rabdare, sustinere si perseverenta. Datorita lor astazi sunt linistita si impacata cu mine si cu drumul ales, cu ajutorul lor trec mai usor peste momentele grele de care toti, mai devreme sau mai tarziu, ne lovim.

Nu stiu daca acesti oameni dragi mie sunt constienti de impactul pe care l-au avut asupra mea, dar vreau sa le multumesc mult si sper sa le pot fi si eu de folos intr-o zi…

Voi v-ati gandit vreodata la oamenii care v-au marcat existenta, la cei prezenti in viata voastra sau la cei care doar au trecut prin ea, dar care au avut o contributie remarcabila in conturarea personalitatii voastre?

Fuse si se duse…

Astazi este luni. Slava Domnului!

Imi place mult ceea ce fac, asa ca nici nu simt cand trece saptamana. In ceva timp voi incepe si masterul, asa ca timpul meu liber va fi si mai putin. De aproximativ o luna insa a inceput sa nu imi mai placa in week-end. Nu stiu daca este din cauza ca abia am terminat de renovat intreaga casa si inca nu m-am obisnuit cu toate schimbarile, sau daca singuratatea = lipsa partii masculine stabile isi face resimtita prezenta.

Ma tot gandesc ce cred cei care “ma citesc” (nu ca ar conta prea mult) despre mine… Nu imi plang de mila, imi place sa fiu independenta, imi place sa vad cum construiesc, imi place sa fiu stapana pe situatie, dar uneori realizez cat este de important sa ai cu cine sa imparti bucuria de a trai, de a realiza, de a invinge…

Si totusi ce pot face?

Fapt divers…

Imaginea pe care o vad cand ma uit pe geamul biroului (cu tot “talentul” de care dau dovada poza este slabuta calitativ pentru ca este facuta prin fereastra)…

Mi-e drag de ei!

Concert Edvin Marton

Aseara am fost la concertul sustinut de Edvin Marton la Sala Palatului. Mi-a placut mult.
Prima data l-am vazut la TV, alaturi de patinatorul Evgeni Plushenko (recunosc ca m-au impresionat), dar nu retinusem nici cum il cheama si nici nu stiam ce face. Inaintea concertului mi-am facut temele, am ascultat piesele de pe noul lui album si pot spune ca am devenit fan. Este un produs de marketing atent construit, este expresiv si are talent.

De obicei – pentru ca depinde de stare, nu sunt adepta acestui gen, deci nu stiu care este atmosfera la concerte. Am observat un public divers, imbracat ingrijit, receptiv si comunicativ cu cel de pe scena.

Pentru cei interesati, in luna februarie el va reveni la Bucuresti, impreuna cu Evgheni Plushenko pentru un adevarat show pe gheata.

Help me God!!!

Astazi vorbeam cu un prieten foarte drag pe mess, ii povesteam despre ultimele intalniri pe care le-am avut, ca doar sunt libera, tanara si surprinzator – linistita. In focul conversatiei am avut o revelatie: sunt defecta. Nu pot lasa pe nimeni sa se apropie de mine. Generalizand, lucrurile stau cam asa: imi place cineva, prima intalnire e ok, la a doua descopar chestii peste care nu pot trece, iar a treia nu mai exista.

Ma gandesc in continuare ca totusi as putea avea o scuza, poate ca nu dau peste oamenii potriviti, poate ca am ajuns la varsta la care nu mai pot accepta langa mine oameni stersi, lipsiti de esenta, de dorinta, de viata, sau poate in inima mea exista cineva si nu mai este loc pentru alte persoane…

Dap, scriind, citind, vazand, lucrurile, gandurile au capatat sens…

Noi – mereu surprinzatori?!?!

Mi se intampla uneori ca propriile reactii, replici, gesturi sa ma surprinda. Pare ciudat, pentru ca sunt ale mele, si totusi mi s-a intamplat sa ma surprinda cat de spontana pot fi in anumite situatii, sau m-am trezit spunand cuvinte pe care nici nu constientizam ca le stiu (si da, le-am folosit in sensul corect ), m-am trezit rosind in situatii in care eram foarte sigura pe mine.

De exemplu ieri, eram in masina unui coleg, in drum spre casa. Nu obisnuiesc sa ma uit pe geam, cel putin nu in lateral si totusi la un semafor privirea mi s-a indreptat spre geamul din dreapta. In masina de alaturi era fostul meu prieten. Nu ne-am vazut de aproape 6 luni, dar am fost impreuna 6 ani… si totusi ma simteam stanjenita, nu stiam ce sa fac daca se va uita (si nu e ca si cand mai simt chestii pentru el). In timp ce rotitele creierului meu se invarteau, gandindu-ma cum voi reactiona, el a intors capul spre mine. M-am inrosit. Strange feeling!

Ne-am zambit si am mers mai departe.

Motivatia “omului de rand”

Voi incepe prin a va adresa o intrebare: motivatia de a face ceea ce iti place, ceea ce ai visat, ceea ce iti doresti, dar pe bani mai putini este mai puternica decat motivatia de a face ceva ce nu iti place in mod deosebit, intr-un domeniu pe care nu l-ai luat in calcul atunci cand ti-ai facut planurile pe termen lung, dar pe un salariu suficient de bun astfel incat sa iti ajunga sa iti satisfaci toate nevoile, dorintele?

Fiecare din noi a citit cel putin odata propozitia “Munceste ca si cum nu ai avea nevoie de bani.” Este adevarat ca este un gand frumos, insa daca esti un visator si il urmezi facand ceea ce iti place s-ar putea sa constati cu surprindere ca satisfactia muncii nu iti aduce intotdeauna siguranta zilei de maine.

Eu cred cu tarie – si totusi sper sa ma contraziceti, ca in Romania este destul de greu sa iti urmezi visul, iti trebuie ambitie, rabdare, perseverenta si de ce sa nu recunoastem – un pic de noroc.

Termini o facultate in care ai acumulat mai multe sau mai putine cunostinte de specialitate care iti vor folosi si in mod firesc incerci sa iti gasesti un job, ducandu-te la interviuri. Una din intrebarile pe care le tot intalnesti la aceste interviuri este: punand in balanta o companie cu perspective, deschisa, cu grija fata de angajati, dar cu un salariu nu foarte mare cu una cu reguli foarte stricte si rigide, obiective foarte clare de performanta si salarii competitive, unde ati prefera sa lucrati?

Este cat se poate de firesc ca ai alege calea de mijloc astfel incat sa fi motivat atat intrinsec – prin ambitia si dorinta de a face lucruri mari, prin senzatia ca respectiva companie va creste o data cu tine, cat si extrinsec – de mediul de lucru placut in care urmeaza sa iti desfasori activitatea, de salariul competitiv. Acesta cred eu ca este idealul, dar totusi daca in cazul motivatiei intrinseci lucrurile mi se par relativ asemanatoare intre indivizi, intervine un semn de intrebare in ceea ce priveste motivatia extrinseca – cat de mult inseamna suficient? Daca eu sunt motivata de un salariu de 500 de euro pentru ca de atat am eu nevoie pentru a-mi satisface nevoile, poate ca voi sunteti motivati de unul de 1000 euro.

Ca sa concluzionez imi permit sa afirm ca este ideal ca atunci cand esti la inceput de drum sa fi motivat de rezultate, de dorinta de a creste, de a evolua, pentru ca mai tarziu, in cazul in care ai intrat intr-o companie care isi respecta angajatii, motivatia prin remunerare sa vina de la sine.

Care-i faza?

Viata noastra este suma alegerilor pe care le facem. De-a lungul ei traim o serie de experiente sau auzim despre intamplari prin care au trecut cei care ne sunt aproape, din care invatam sau nu.
In jurul varstei de 30 ani in general oamenii privesc in urma, incercand sa faca un bilant, cu realizari si to do-uri – planuri pe termen scurt, mediu sau lung in functie de gradul de optimism al fiecarui individ si bineinteles ca trag concluzii cu privire la ceea ce au trait.
Mi se pare ciudat faptul ca ajungem de cele mai multe ori la aceleasi concluzii. Intelegem ca prietenii adevarati sunt cei din copilarie, realizam ca dupa varsta de 25 ani ne este din ce in ce mai greu sa ne aruncam intr-o relatie, sa traim pur si simplu clipa, realizam ca majoritatea barbatilor inseala prin definitie si ca tot prin definitie femeile complica si cel mai simplu lucru pentru ca asa suntem construite, ne dam seama ca nici un barbat in ziua de azi nu mai invita o femeie la cofetarie ci doar la cafea. Privim in jur si observam ca tinerele de 14 – 16 ani arata de 20 si se imbraca cat mai putin, ca deh – sunt generatia MTV, ca beieteii inca de mici vor fete cu bani, ca nivelul de cultura a proaspetilor absolventi este din ce in ce mai scazut, dar pretentiile lor sunt nemasurate. Nu cumva incepem sa gandim asa cum gandeau parintii nostri atunci cand ne-a lovit democratia (pe vremea mea…)?

Nu cumva noi, cei care avem avem intre 27 – 30 ani devenim “expirati”? Si atunci nu ma pot abtine sa nu ma intreb – oare chiar exista lucruri general valabile? Pot fi considerate aceste “concluzii” teoreme ale vietii, in care demonstratia este trairea noastra?

Bine am venit!

Sunt intr-o perioada revelatoare, in care trag tot felul de concluzii.
Nu stiu daca acest lucru se datoreaza faptului ca sunt “single and fabulous” (ca tot am vazut recent toate seriile Sex and the city) sau o fi din cauza ca ma indrept vertiginos spre varsta de 30 ani (m-am obisnuit deja cu ideea ), insa toate aceste ipoteze/concluzii/idei ma reprezinta. De aici titlul blogului…

So welcome into my world!

And don’t forget – behave yourself!