Normalul meu

Aseara am vorbit la telefon aproximativ o ora cu un amic (da, Romtelecomul s-a imbogatit si din cauza mea). Nu ne mai auzisem de ceva vreme, motiv pentru care m-a intrebat in stilul lui absolut fermecator despre statutul meu de acum . Cand a aflat ca intr-un an nu s-a schimbat nimic, desi am specificat ca am incercat, a simtit nevoia sa imi faca discutie: ca in loc sa ma marit, eu ma duc la scoala; ca sa nu mai fiu asa dura, sa mai las de la mine, etc.

Am inteles punctul lui de vedere, privite din exterior lucrurile par intotdeauna mai simple, dar cum ramane cu punctul meu de vedere?

Este rau ca imi doresc sa ma specializez intr-un domeniu care imi place foarte mult? Este rau ca imi doresc sa castig suficient cat sa traiesc decent? Este nefiresc sa sper ca pot impaca viata de familie cu cea profesionala? Este nefiresc sa imi doresc langa mine pe cineva care sa nu imi scrie in SMS “mie dor de tine” sau “i-ti aduc ceva din…”, sau care sa nu imi spuna “rabda si tu, ca de asta esti femeie”? Este nefiresc sa imi doresc sa fiu respectata de cel de langa mine?

In general barbatii care aud/citesc astfel de intrebari se gandesc ca sunt pretentioasa. Dar nu sunt. Acesta este in normalul meu, pentru ca ma cunosc, pentru ca vreau sa fac pe cineva fericit, pentru ca asa functionez, pentru ca atunci cand simt, dau totul.

Imi doresc copii, doi – trei chiar, si contez pe sprijinul mamei pentru cresterea lor (asta nu inseamna ca ii fac si ii pasez), imi doresc sa citesc povesti seara la culcare, imi doresc vacante si drumetii, imi doresc sa fac cafea pentru doi dimineata, dar asta nu inseamna ca pot accepta orice de la un barbat pentru a le obtine.

Sunt la varsta la care inca mai sper!