Semne…

Vorbeam zilele trecute cu o prietena. Mi-a spus ca atunci cand te aflii la o rascruce, tot ce trebuie sa faci este sa urmaresti semnele.

Am trecut printr-o perioda in care le-am tot asteptat, insa tind sa cred ca au fost suficient de subtile incat sa nu le recunosc. Evident ca m-am plictisit (rabdarea nu este punctul meu forte) si am luat o decizie. Am aranjat lucrurile in asa fel incat sa nu am prea multe regrete si mi-am zis ca fie ce-o fi, merg mai departe. Nu e ca si cand marea dragoste, eventual si la prima vedere, ma va izbi puternic. Sunt prea “batrana” pentru asta.

Am dat un telefon si am spus ok, sa incercam. Era ora 18.00. Deja nu mai simt, ci doar gandesc. Numai ca lucrurile, de cele mai multe ori, nu ies asa cum le planuim.

In telefonul meu exista un numar. L-am sters, era prea mult si prea tentant pentru mine sa il vad mereu acolo. Mi-am luat ramas bun in gand. Era ora 19.00.

Vorbeam la telefon cu prietena cu semnele. Dupa 1 ora (doar suntem femei si nu ne dezicem), ma intorc la PC cu gandul sa imi termin proiectul pe care il am de predat luni. Am 3 apeluri ratate. Era numarul meu sters, a aparut dupa o luna si jumatate dintr-o delegatie. Imi spune ca e cel mai prost din lume. Il cred.

Cat de plina de surprize este viata si cat de tare isi bate joc de deciziile noastre!?!?

Sunt mijloc sau extrema? – partea a doua

Dupa lungi momente in care mi-am framantat creierul de femeie care nu vrea sa jigneasca/supere pe nimeni, in care m-am tot gandit cum sa fac sa spun NU in cel mai ok mod cu putinta, am descoperit ca sunt o mare fraiera.
Dupa ce am crezut ca am dat lovitura, ca m-am facut si eu in sfarsit inteleasa, iata ce a urmat:

EU: Incerc sa-ti spun de ceva timp ca nu esti genul de persoana pe care o vreau pentru mine insa… nu vrei sa intelegi… imi pare rau!
EL: OK, cele bune. Vad, nu iti trebuie o persoana cu fantezie, culta si plina de energie… Asta e…
EU: Consider ca asta e un spam si il tratez ca atare!
EL: Considera ce vrei.
EU (cu simtul vinovatiei): Era o gluma… Imi pare rau ca te-ai suparat, dar asta simt…
EL: No, ne mai vedem sau nu? Chiar esti convinsa ca ma stii asa bine?
EU: Bineinteles ca nu sunt convinsa ca te cunosc, dar ceea ce s-a intamplat la ultima intalnire m-a facut sa nici nu imi doresc sa te cunosc mai mult. Asta e problema mea…
EL: Ce s-a intamplat atunci de te-a deranjat asa?
EU: Din cate imi amintesc, am mai vorbit despre asta…
EL: Refresh my memory
EU: Chiar nu am chef de asta…
EL: Stii ceva draguto…?
Poate ca am eu defectele mele, dar sa ma anunti cand iti gasesti pe unul care sa iti suporte hachitele si ifosele…Desi tare mi-e frica ca nu se va intampla asta prea curand. In orice caz eu am incercat sa ma comport ca un domn cu tine, dar vad ca nu asta e ceea ce cauti.
Cand unui om ii lipsesc anumite calitati le compenseaza si altele…ceea ce nu prea e cazul la tine. Tu esti, stii, genul “Si sarac (nu ma refer la partea materiala), si cu pretentii”. Poti sa uiti si nr. de telefon si mailul.
Iti doresc toate cele bune pe toate planurile. Te pupa tata.

Am incheiat citatul!
Nu sunt eu mare om, mare caracter, dar acum inteleg cu adevarat vorba cu strugurii acrii, mai ales cand incerci sa ajungi la ei de cel putin o luna… Si cum adica sa uit si telul si mailul lui, dar in acelasi timp sa il anunt cand il voi gasi pe ala care sa ma suporte? Hmm…

Sunt mijloc sau extrema?

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi a facut cel putin un test de personalitate peste care a dat la un moment dat intr-o revista. O perioada destul de lunga am constatat ca de fiecare data eram mijlocul, asa ca dupa un timp nici nu ma mai oboseam sa calculez, citeam direct rezultatele.

Acum stau si ma gandesc la felul in care ma comport, la felul meu de a fi. De cele mai multe ori sunt diplomata, cu bun simt (zic eu) si prin definitie incerc sa ajut pe cine pot, cum pot, indiferent de relatia pe care o am cu persoana respectiva. Recunosc ca una dintre cele mai mari probleme pe care le am este sa spun NU. Desi aparent este atat de simplu sa spui nu pot, sau nu acum, pur si simplu am momente cand am senzatia ca aceste cuvinte nu exista pentru mine in limba romana. Imi este atat de greu uneori pentru ca ma aglomerez, pentru ca ma framant, pentru ca ma gandesc cum sa fac sa ajut, cum sa fac sa fie bine.

De exemplu, recent am iesit cu un tip. Istetel micutul, doar ca nu suntem compatibili, in sensul ca atunci cand e langa mine vreau sa fug cat mai repede si cat mai departe, pentru ca nu am aer, ma sufoc. I-am explicat face to face, telefonic si prin e-mail ca noi doi nu putem avea o relatie, pentru ca nu ne potrivim nici ca stil, nici ca mod de manifestare, insa pentru ca a insistat de atatea si atatea ori, zilele viitoare am intalnire. Fuck! Iar voi incepe cu justificarile, cu explicatiile… Chiar nu pot sa spun NU doresc?!?!

Pe de alta parte, ceea ce ma enerveaza cel mai tare este omul prost care are impresia ca este lombelico del mondo, si care in loc sa stea acolo in banca lui linistit, se da in spectacol ori de cate ori are ocazia. Nu vi s-a intamplat sa fiti “bagate in seama” de cocalari care stiu in total 3 vorbe (si nici alea in acord complet), cu tricouri rosii, pe spatele carora scrie cu argintiu “800$ – Italian gigolo” (de parca ar trebui sa te simti mandra ca te-a ales, pentru tine e gratis)? OMG, I’m gonna throw up!

Stiu ca uneori gresesc. Am luat un exemplu oarecum extremist, evident ca nu ma conversez cu genul acesta de oameni, evident ca nu incerc sa le “arat calea”, dar meseria pe care mi-am ales-o ma pune in contact cu fel si fel de oameni. Unii pun atat de multe conditii, cer atat de multe, fara insa a se gandi la ceea ce au ei de oferit.
Sunt oameni care chiar nu pot mai mult, de ce sa ma enervez, de ce sa fiu campioana ironiilor intr-un segment in care acestea oricum nu sunt intelese?

Later update: I did it! I said NO! I’m so fucking happy!

O femeie despre barbati

Barbatii in ciuda a ceea ce am auzit noi femeile cel putin o data in viata, sunt oameni, oameni cu defecte si calitati, oameni care simt, iubesc, sufera, spera, muncesc, doresc, samd.

Si barbatii asculta blues-uri, plang, gatesc (cand si daca vor), unii dintre ei chiar ridica capacul de la toaleta. Surprinzator, nu? Desi uneori parem doua regnuri diferite, avem atat de multe in comun. Simtim!

Personal nu cred in egalitatea dintre noi si ei. Sunt situatii, domenii care se pliaza lor, sunt lucruri pe care numai ei le pot face.

Barbatii trebuie sa experimenteze pana simt ca a venit momentul sa se opreasca si sa aleaga. Aleg ceea ce ii face sa se simta impliniti, aleg sa-si satisfaca nevoile, indiferent de natura acestora, aleg sa mai copilareasca sau aleg sa se lege. Mai devreme sau mai tarziu aceasta minune se intampla.

Barbatii au prin definitie mandrie, au nevoie sa simta ca ne conduc, ca ne ghideaza, ca ne sprijina, dar in acelasi timp au nevoie de aprobarea si sustinerea noastra, au nevoie de LINISTE. Nici un barbat nu va sta langa o femeie care nu-i ofera liniste, nici un barbat nu va sta langa o femeie pe care o doare capul in permanenta, sau care nu are niciodata timp sau chef sa il asculte. Barbatii au nevoie sa se simta liberi chiar daca sunt implicati in relatii stabile si cu cat incercam sa ii legam de noi, cu atat vor incerca ei sa scape. Au nevoie sa ne adaptam situatiilor, personalitatii lor si sa fim pe rand sau in acelasi timp: iubita, prietena, amanta, insa nu si mama excesiv de protectoare. Ei trebuie sa incerce, sa se loveasca, sa invete.

Avem nevoie de ei!

Tnx Miki for showing me that!

Normalul meu

Aseara am vorbit la telefon aproximativ o ora cu un amic (da, Romtelecomul s-a imbogatit si din cauza mea). Nu ne mai auzisem de ceva vreme, motiv pentru care m-a intrebat in stilul lui absolut fermecator despre statutul meu de acum . Cand a aflat ca intr-un an nu s-a schimbat nimic, desi am specificat ca am incercat, a simtit nevoia sa imi faca discutie: ca in loc sa ma marit, eu ma duc la scoala; ca sa nu mai fiu asa dura, sa mai las de la mine, etc.

Am inteles punctul lui de vedere, privite din exterior lucrurile par intotdeauna mai simple, dar cum ramane cu punctul meu de vedere?

Este rau ca imi doresc sa ma specializez intr-un domeniu care imi place foarte mult? Este rau ca imi doresc sa castig suficient cat sa traiesc decent? Este nefiresc sa sper ca pot impaca viata de familie cu cea profesionala? Este nefiresc sa imi doresc langa mine pe cineva care sa nu imi scrie in SMS “mie dor de tine” sau “i-ti aduc ceva din…”, sau care sa nu imi spuna “rabda si tu, ca de asta esti femeie”? Este nefiresc sa imi doresc sa fiu respectata de cel de langa mine?

In general barbatii care aud/citesc astfel de intrebari se gandesc ca sunt pretentioasa. Dar nu sunt. Acesta este in normalul meu, pentru ca ma cunosc, pentru ca vreau sa fac pe cineva fericit, pentru ca asa functionez, pentru ca atunci cand simt, dau totul.

Imi doresc copii, doi – trei chiar, si contez pe sprijinul mamei pentru cresterea lor (asta nu inseamna ca ii fac si ii pasez), imi doresc sa citesc povesti seara la culcare, imi doresc vacante si drumetii, imi doresc sa fac cafea pentru doi dimineata, dar asta nu inseamna ca pot accepta orice de la un barbat pentru a le obtine.

Sunt la varsta la care inca mai sper!

O femeie despre femei

Femeile intotdeauna isi vor gasi tot felul de defecte (inchipuite sau nu) si vor dori ca barbatii din viata lor sa infirme existenta acestora. Vor astepta intotdeauna ca cel de langa ele sa observe o noua tunsoare, un nou sutien, jumatate de kg in minus.

Femeile prin definitie planifica viitorul si tot prin definitie cersesc admiratie, confirmari, protectie din partea celor din jur. Asta nu inseamna ca nu sunt puternice, asta nu inseamna ca nu se pot descurca prin propriile forte, dar cred ca mai devreme sau mai tarziu toate vor ajunge sa isi doreasca o relatie care sa le ofere stabilitate, apreciere, recunoastere.

Femeile frumoase se folosesc de atuurile lor, iar cele mai putin frumoase se amagesc cu faptul ca frumusetea vine din interior si spera ca cineva sa observe cat sunt de minunate in esenta.

Femeile se uita pe strada dupa alte femei pentru a vedea ce se mai poarta, femeile nu barfesc ci doar vorbesc despre altii, femeile nu se lauda ci doar impartasesc si altora experientele minunate prin care au trecut, femeile nu mint ci doar omit cateva detalii nesemnificative, femeile nu sunt perverse ci doar au fantezii, femeile nu interpreteaza ci barbatii sunt de vina pentru ca nu se exprima clar. Ele se pot transforma pe rand in mama/iubita/prietena, in functie de necesitatile barbatului iubit, ele zambesc la vederea unui puiut (fie el de om sau animal), isi dau cu gloss cand se duc la piata, se plang o saptamana dupa o curatenie generala, sunt convinse ca pot impaca si cariera si viata personala, iar atunci cand sunt gravidute, profita la maxim de barbatul din viata lor (eu asa as face).

Femeia de astazi tinde sa fie independenta, are personalitate puternica si nu mimeaza orgasmul. O femeie matura in momentul in care nu se mai simte implinita intr-o relatie din nici un punct de vedere, indiferent cat ii este de greu “se ridica” si pleaca, si indiferent cat de mare este numarul noptilor in care se simte singura pe lume, stie ca timpul le rezolva pe toate si ca mai devreme sau mai tarziu il va intalni pe cel menit sa o intregeasca.

Omul potrivit in momentul potrivit

Ma gandeam astazi, in drum spre minunatul loc de munca, in timp ce ascultam Guerrilla (da, sunt multifunctionala si ma mandresc cu asta), cat de mult m-am schimbat in ultimii doi ani.
Ma gandeam la persoanele care au aparut in viata mea exact atunci cand trebuia – cand eu eram derutata si in cautarea unor raspunsuri – si carora trebuie sa le multumesc pentru rabdare, sustinere si perseverenta. Datorita lor astazi sunt linistita si impacata cu mine si cu drumul ales, cu ajutorul lor trec mai usor peste momentele grele de care toti, mai devreme sau mai tarziu, ne lovim.

Nu stiu daca acesti oameni dragi mie sunt constienti de impactul pe care l-au avut asupra mea, dar vreau sa le multumesc mult si sper sa le pot fi si eu de folos intr-o zi…

Voi v-ati gandit vreodata la oamenii care v-au marcat existenta, la cei prezenti in viata voastra sau la cei care doar au trecut prin ea, dar care au avut o contributie remarcabila in conturarea personalitatii voastre?

Help me God!!!

Astazi vorbeam cu un prieten foarte drag pe mess, ii povesteam despre ultimele intalniri pe care le-am avut, ca doar sunt libera, tanara si surprinzator – linistita. In focul conversatiei am avut o revelatie: sunt defecta. Nu pot lasa pe nimeni sa se apropie de mine. Generalizand, lucrurile stau cam asa: imi place cineva, prima intalnire e ok, la a doua descopar chestii peste care nu pot trece, iar a treia nu mai exista.

Ma gandesc in continuare ca totusi as putea avea o scuza, poate ca nu dau peste oamenii potriviti, poate ca am ajuns la varsta la care nu mai pot accepta langa mine oameni stersi, lipsiti de esenta, de dorinta, de viata, sau poate in inima mea exista cineva si nu mai este loc pentru alte persoane…

Dap, scriind, citind, vazand, lucrurile, gandurile au capatat sens…

Noi – mereu surprinzatori?!?!

Mi se intampla uneori ca propriile reactii, replici, gesturi sa ma surprinda. Pare ciudat, pentru ca sunt ale mele, si totusi mi s-a intamplat sa ma surprinda cat de spontana pot fi in anumite situatii, sau m-am trezit spunand cuvinte pe care nici nu constientizam ca le stiu (si da, le-am folosit in sensul corect ), m-am trezit rosind in situatii in care eram foarte sigura pe mine.

De exemplu ieri, eram in masina unui coleg, in drum spre casa. Nu obisnuiesc sa ma uit pe geam, cel putin nu in lateral si totusi la un semafor privirea mi s-a indreptat spre geamul din dreapta. In masina de alaturi era fostul meu prieten. Nu ne-am vazut de aproape 6 luni, dar am fost impreuna 6 ani… si totusi ma simteam stanjenita, nu stiam ce sa fac daca se va uita (si nu e ca si cand mai simt chestii pentru el). In timp ce rotitele creierului meu se invarteau, gandindu-ma cum voi reactiona, el a intors capul spre mine. M-am inrosit. Strange feeling!

Ne-am zambit si am mers mai departe.

Care-i faza?

Viata noastra este suma alegerilor pe care le facem. De-a lungul ei traim o serie de experiente sau auzim despre intamplari prin care au trecut cei care ne sunt aproape, din care invatam sau nu.
In jurul varstei de 30 ani in general oamenii privesc in urma, incercand sa faca un bilant, cu realizari si to do-uri – planuri pe termen scurt, mediu sau lung in functie de gradul de optimism al fiecarui individ si bineinteles ca trag concluzii cu privire la ceea ce au trait.
Mi se pare ciudat faptul ca ajungem de cele mai multe ori la aceleasi concluzii. Intelegem ca prietenii adevarati sunt cei din copilarie, realizam ca dupa varsta de 25 ani ne este din ce in ce mai greu sa ne aruncam intr-o relatie, sa traim pur si simplu clipa, realizam ca majoritatea barbatilor inseala prin definitie si ca tot prin definitie femeile complica si cel mai simplu lucru pentru ca asa suntem construite, ne dam seama ca nici un barbat in ziua de azi nu mai invita o femeie la cofetarie ci doar la cafea. Privim in jur si observam ca tinerele de 14 – 16 ani arata de 20 si se imbraca cat mai putin, ca deh – sunt generatia MTV, ca beieteii inca de mici vor fete cu bani, ca nivelul de cultura a proaspetilor absolventi este din ce in ce mai scazut, dar pretentiile lor sunt nemasurate. Nu cumva incepem sa gandim asa cum gandeau parintii nostri atunci cand ne-a lovit democratia (pe vremea mea…)?

Nu cumva noi, cei care avem avem intre 27 – 30 ani devenim “expirati”? Si atunci nu ma pot abtine sa nu ma intreb – oare chiar exista lucruri general valabile? Pot fi considerate aceste “concluzii” teoreme ale vietii, in care demonstratia este trairea noastra?